EXAMEN PSIHOLOGIE JUDICIARA. PARTEA A II A

11. ANCHETA DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI

Ancheta judiciara reprezinta o relatie interpersonala de tip special care reuneste, de regula, doua persoane cu interese opuse: un anchetator (conducatorul anchetei) care cauta sa dezvaluie un adevar, si un anchetat care, de cele mai multe ori, cauta sa-l acopere, sa-l ascunda sau sa-l prezinte intr-o maniera care sa limiteze cat mai mult consecintele care ar urma sa decurga. In cadrul anchetei judiciare, orice demers pe care il intreprinde anchetatorul trebuie sa plece de la principiul prezumptiei de nevinovatie, care asigura obiectivitate rezultatelor acesteia.

In relatia anchetator-anchetat, indiferent daca acesta din urma este invinuit (sau inculpat), martor sau persoana nevinovata, elementul de interactiune il constituie convorbirea. In aceasta situatie insa, convorbirea nu trebuie inteleasa in forma simpla a unui dialog, a unei discutii, ci ca un proces deosebit de complex, un demers anevoios, o stare conflictuala profund tensionata in care, pe de o parte se incearca obtinerea de date cat mai veridice, iar pe de alta, ascunderea sau denaturarea acestora, esecul fiind posibil la oricare din cei doi protagonisti. Ascultarea învinuitului sau inculpatului este un joc al inteligenţei,purtat înainte de toate  cu arme psihologice.

Ancheta judiciara presupune parcurgerea a doua faze care se succed logic, si anume, ancheta de urmarire penala si cercetarea judecatoreasca. Uneori prima faza poate lipsi (cand partile se adreseaza direct instantei de judecata sau in situatiile de extindere a actiunii penale datorita suficientei probelor cand cercetarea judecatoreasca indeplineste obiectivele urmaririi penale).

Tensiunea anchetei judiciare este comparabila cu tensiunea psihologica specifica unei partide de sah, in care se confrunta doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic, plin de imaginatie si infractorul viclean si speculativ. Cele mai frecvente planuri situationale in care se confrunta anchetatorul si anchetatul sunt:

a).Planul deschis - datele despre infractiune sunt cunoscute atat de anchetator cat si de infractor, ancheta avand din start o situatie pozitiva pentru cauza;

b).Planul orb - datele despre infractiune sunt cunoscute numai de anchetator, infractorul nestiind ca ele se afla la dispozitia anchetatorului. In asemenea conditii, infractorul poate comite erori in constructia apararilor formulate, fiind la discretia anchetatorului;

c).Planul ascuns - datele despre infractiune sunt cunoscute numai de infractor, fapt ce poate duce la esecul anchetei, autorul infractiunii putand sa ramana mult timp neidentificat, uneori ani la rand, iar alteori cauza intra in prescriptie;

d).Planul necunoscut - datele despre infractiune nu le cunoaste, in prima faza, nici anchetatorul si nici infractorul, acestea fiind cunoscute de o terta persoana (eventual un martor intamplator), despre care cei doi parteneri nu au cunostinta (Mitrofan & colab., 1992).

Relatia interpersonala anchetator-anchetat pun in evidenta trairea emotionala creata de confruntarea cu reprezentantul oficial al autoritatii, in cadrul careia se va desfasura un camp psihologic cu valente speciale. Atitudinea oficiala, profesionala, politicoasa, dar rezervata prin tinuta si vocabular a anchetatorului care dirijeaza ancheta, creeaza un fond emotional difuz pentru interlocutor (banuit, invinuit), fapt resimtit de altfel de oricare alta persoana invitata in mod oficial sa dea relatii in cauza (martor, reclamant).

In biroul de ancheta, anchetatorul apreciaza comportamentul expresiv, in mod special mimica invinuitului ca pe o totalitate de trasaturi si caracteristici dinamico-functionale care evidentiaza stari, sentimente si dispozitii afective a caror interpretare corecta este o necesitate absoluta. Anchetatorul trebuie sa surprinda atat componentele voluntare ale comportamentului cat si cele deghizate, simulate. Invinuitul poate simula cu multa usurinta calmul, stapanirea de sine, nedumerirea, unele stari de suferinta (afectiuni cardio-respiratorii, lesin), atitudinea de revolta ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator (o categorie aparte sunt romii).

Artificialitatea (lipsa de naturalete) acestor simulari este evidenta in fata unei conduite ferme, ofensive a anchetatorului, inlaturarea lor fiind, de regula, consecinta exploatarii calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultarii.

Personalitatea anchetatorului, intuitia profesionala, experienta acestuia este edificatoare in interpretarea corecta a tabloului psihocomportamental al persoanei anchetate. Pentru a atenua starea emotionala a anchetatului (care poate fi amplificata de labilitatea psihocomportamentala, de trecutul sau infractional, de starea de sanatate, de problematica critica a cauzei pentru care este cercetat) se recomanda unele discutii introductive cu referire la situatia familiala, profesionala, starea de sanatate, probleme de perspectiva, aptitudini, pasiuni etc. Astfel se poate obtine o deconectare a subiectului, o “incalzire” a relatiei interpersonale, care favorizeaza chestionarea cu privire la cauza in speta (in aceasta faza se poate da un sfat, eventual se poate strecura o gluma).

 

12. ANCHETA CA RELATIE INTERPERSONALA

Se poate defini ca o investigatie efectuata de un organ de stat (anchetator) desfasurata sistematic si organizata stiintific în vederea culegerii de date, de informatii despre o fapta antisociala apoi a prelucrarii si verificarii acestora pentru a lamuri împrejurarile în care fapta s-a produs si pentru a stabili raspunderile.

Ancheta este în primul rând o relatie interpersonala de tip social care reuneste, de regula, doua persoane cu interese contrare: - un anchetator care cauta sa dezvaluie un adevar si un anchetat care în marea majoritate a cazurilor cauta sa-l acopere, sa-l ascunda ori macar sa-l prezinte într-o maniera care sa limiteze cât mai mult consecintele care ar urma sa decurga. Munca în justitie incluzând deci prin excelenta activitati psihorelationale, impune ca o componenta a pregatirii, celor care activeaza în acest domeniu, psihologia judiciara. Anchetatorul se confrunta cu o problematica densa si diversa astfel:

a) strângerea probelor (adunarea, examinarea, condensarea lor)

b) existenta infractiunii

- consumate

- ramasa în faza de tentativa

c) identificarea faptuitorilor si a pozitiei acestora fata de infractiune (instigatori, complici, favorizatori).

d) stabilirea raspunderii penale a fapturilor

- existenta sau inexistenta starii de imputabilitate a faptuitorilor.

- existenta sau inexistenta starii de culpabilitate a faptuitorului ca si formele specifice de culpabilitate.

Printre principalele categorii de infractori cu care se confrunta un anchetator se citeaza de regula,

urmatoarele alternative:

- infractorul primar sau recidivist;

- infractorul cercetat în stare de libertate sau în stare de arest;

- infractorul prins în flagrant sau descoperit post factum;

- infractorul care a actionat de unul singur si care a actionat în grup;

- infractorul cu fizic normal sau fizic tarat (anormal).

13. MANIFESTARI NEGATIVE INTALNITE IN CONDUITA ANCHETATORULUI

- multumirea de sine generata de încrederea exagerata în propriile calitati si în experienta proprie;

- ruperea contactului cu elementele teoretice sau de noutate din profesiune;

- instalarea stereotipurilor, automatismelor si spiritului rutinier

- modul uneori absent sau defectuos,rigid de a formula întrebarile

- impertinenta

- aroganta sau chiar vulgaritatea în relatiile cu persoanele anchetate

- suspiciunea excesiva fata de orice persoana anchetata

- amplificarea nefondata a unor date sau exagerarea semnificatiei acordate unor gesturi sau manifestari din conduita celor anchetati

14. PERSONALITATEA ANCHETATORULUI 

Calitatile se pot grupa în trei categorii:

a) calitati tinând de nivelul general de pregatire

b) calitati psihointelectuale

c) calitati de ordin moral afectiv

In privinta pregatirii generale el trebuie sa cunoasca temeinic legislatia în vigoare, sa aiba o vasta

si profunda cultura profesionala si desigur cultura generala.

b) În categoria calitatilor psihointelectuale se înscrie în primul rând gândirea care trebuie sa se distinga prin claritate, profunzime, rigoare si sa se bazeze pe un dezvoltat spirit critic. Anchetatorul trebuie sa dea dovada de perspicacitatea si de o mare putere de discernamânt. Fapt care sa-i permita sa deosebeasca usor realul de ireal, ori semnificativul de nesemnicativ într-o relatare si sa aprecieze faptele la justa lor valoare. Anchetatorul trebuie sa dispuna de o memorie buna deoarece este necesar ca datele culese sa poata fi refacute in bune conditii în lipsa persoanei cercetate.

Integritea senzoriala – ca baza a corectitudinii si preciziei perceptiei si de asemenea trebuie sa aiba un ascutit spirit de observatie, trebuie sa prezinte o mare stabilitatea a atentiei.

c) Printre calitatile moral afective – echilibrul emotional joaca un rol deosebit deoarece el sta la baza unor calitati educabile absolut necesare în reusita activitatii anchetatorului. Acestea sunt reprezentate de tact, rabdare, toleranta, disponibilitatea de a asculta, stapânirea de sine. Este foarte important ca anchetatorul sa poata stapanii anumita reactii (dezgust, plictiseala, sila, agresivitate, simpatie), astfel încât sa fie în masura sa ofere infractorului imaginea unei structuri psihice perfect echilibrate.

Alte calitati moral – afective, constau în:

- atitudinea nedusmanoasa lipsita de prejudecati fata de cel anchetat indiferent de sentimentele sau starile pe care acesta le provoaca.

Aceste trasaturi nu reprezinta un simplu inventar de calitati posibile la un anchetator, ci exigente

de fond care conditioneaza valorificarea potentialului psihologic al acestuia în cadrul demersului tip ancheta.

15.  METODE SI INSTRUMENTE DE INVESTIGATIE UTILIZATE IN PSIHOLOGIA JUDICIARA

În raport cu nevoile concrete în psihologia judiciara se pot utiliza variate metode cum sunt: anamneza, metoda biografica, observatia, experimentul, convorbirea, ancheta pe baza unui interviu si de chestionar, studiul produselor activitatii, scale de atitudini si de apreciere, testul sociometric, biodetectia, etc. Ele trebuie folosite combinat, rezultatele obtinute prin fiecare din ele urmând a se completa si sustine reciproc.

 Observatia

Ca activitate psihica, observatia are la baza perceptia, de care se deosebeste însa prin caracterul ei profund activ, cât si prin caracterul ei pronuntat selectiv. Observatia se poate defini ca o perceptie orientata catre realizarea unui scop si dirijata de aceasta în desfasurarea sa.

 Clasificarea observatiei

a) dupa prezenta sau absenta planului de observare: - observatie spontana - observatie sistematica

b) dupa pozitia observatorului fata de fenomen: - observatie neparticipativa - observatie participativa

c) dupa ritmul observatiei: - observatie continua - observatie intermitenta

Observatie spontana – se poate caracteriza ca globala, lipsita de profunzime si selectivitate.

Observatia sistematica – riguroasa a celui care si-a pregatit un plan al observatiei care stie cum trebuie cautat, ales, anticipat, retinut ca important si semnificativ.

Observatie neparticipativa – în care observatorul este spectator la derularea fenomenului observatiei.

Observatia participativa – în care observatorul este autor si participant direct la desfasurarea fenomenului pe care îl observa în “interior”.

Observatia continua – se realizeaza pe tot parcursul derularii unui comportament, activitati sau fenomen psiho-social.

Observatia intermitenta - se realizeaza, de regula la intervale egale, periodice când fenomenul este poate fi receptionat sau când acesta devine puternic relevant pentru scopul observatiei.

Experimentul

1. Caracterizare generala si clasificare

Experimentul a fost definit ca o observatie provocata, controlata si dirijata de catre cercetator, pentru lamurirea anumitor presupuneri.

Experimentele se pot clasifica astfel:

a) dupa participarea cercetatorului – experiment: - provocat - invocat

b) dupa natura domeniului în care se organizeaza – experiment: - psihologic – didactic – ergonomic - psiho-social- judiciar

Testul psihologic

1. Definitie si caracterizare generala

Testele sunt probe scrise, standardizate, verificate si etalonate pe un numar mare de subiecti oferind posibilitatea de diagnoza rapida a gradului de existenta a unor procese si functiuni psihice ale subiectului în comparatie cu nivelul de distributie a acestora în populatia generala. Un test psihologic este o situatie standardizata, care permite o masurare obiectiva a unui esantion din manifestarile psihologice (M. Rosca). Testele sunt instrumente practice ce raspund anumitor nevoi sociale.

Testul îndeplineste anumite conditii de validitate, fidelitate, sensibilitate si trebuie sa fie etalonat pe un numar semnificativ de cazuri din punct de vedere statistic.

Validitatea reprezinta gradul de corespondenta dintre rezultatele testarii si rezultatele aceluiasi subiect în activitatea practica, reala ce solicita însusiri ca cele ce s-au evaluat prin test.

Fidelitatea – reprezinta gradul de corelatie între rezultatele aplicarii aceluiasi test, aceluiasi subiect de mai multe ori.

Sensibilitatea testului consta în capacitatea sa de a pune în evidenta cele mai mici si mai sensibile diferente între indivizi.

 Clasificarea testelor

A. Dupa functiile psihice ce urmeaza a fi evaluate:

- testele de eficienta mintala – urmaresc sa ofere indicii asupra gradului de dezvoltare a principalelor procese si functiuni de performanta ale intelectului: capacitatea de reprezentare, memoria, gândirea, imaginatia, inteligenta.

- tehnicile proiective – care suplinesc în mare masura dezavantajele amintite.

B. Dupa obiectivul urmarit: - teste de inteligenta - teste de personalitate - teste de creativitate - teste de interes sau motivatie - teste educationale

C. Dupa modul de administrare: - teste individuale - teste colective

D. Dupa materialul utilizat: - teste creion – hârtie - teste aparat - test materiale

E. Dupa durata: - teste cu timp limitat - teste cu timp nelimitat

Metoda anchetei psihologige

Prin ancheta psihologica întelegem recoltarea sistematica a unor informatii despre viata psihica a unui individ sau a unui grup social ca si interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificatiei lor psihocomportamentale.

Caracteristici:

- ancheta are un caracter metodic care presupune culegerea unor date dupa criterii rigurosdelimitate si din care sa rezulte date cuantificabile;

- vizeaza aspecte particulare ale realitatii cum ar fi universul personal intim al celui cercetat; universul social institutionalizat (ancheta sociala); universul colectiv supraindividual, latent sau activ, constient sau inconstient (ancheta psiho-sociala).

În cazul anchetei psihologice instrumentul cu utilizarea ce mai larga este chestionarul.

16. BIODETECTIA JUDICIARA

Particularitatea principală a metodei de biodetecţie judiciară de tip experimental constă în faptul că este o formă activă de intervenţie umană în desfăşurarea fenomenelor psihologice de conştiinţă, al cărei rezultat este sporirea cunoştinţelor în cauza aflată pe rol, verificând şi omologând , la nivelul experimentalului , cunoştinţele, respectiv plusul de informaţie pe care-l oferă.”

Ca orice tip de experiment, biodetecţia este un act deliberat, îndeplinit etapă cu etapă, pe baza unor anticipări, ipoteze sau simple presupuneri care vizează obiective precis determinate.

Obiectul biodetecţiei judiciare Îl reprezintă comportamentul simulat, care este o entitate între aspectul aparent şi cel inaparent al comportării, expresie a dedublării psihologice în raport cu sine (aspect inaparent, strict secretizat) şi în alteritate, adică în raport cu societatea (aspect aparent- notoriu, afişat abil sau naiv, dar insistent, cu eforturi de persuasiune).

Comportamentul simulat e definit ca o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realităţi de fond psihosomatic.

Biodetecţia are în vedere ambii termeni ai binomului simulării şi elaborează metodologia de condiţionare operantă a reacţiilor în scopul obţinerii informaţiilor necesare.

În sfera preocupărilor biodetecţiei judiciare sunt cuprinse :

1. comportamentul simulat intenţionat, cu aspecte de aparenţă şi inaparenţă

2. binomul comportamentului simulat

3. credibilitatea

4. existenţa erorii, ca etiologie a unor comportamente ce sunt aparent simulate

5. existenţa sau inexistenţa discernământului faptelor penale

6. căutarea probelor materiale în vederea conversiunii

7. intenţionalitatea

17. PROCESUL SOCIALIZARII INDIVIDULUI UMAN

Prin socializare se întelege procesul prin care individul este pregatit pentru viata sociala: etapele prin care omul asimileaza limba, valorile, normele si metodele de conduita îsi însuseste obiceiurile si cultura ambiantei sociale în care s-a nascut, traieste si se dezvolta. Socializarea are doua functii principale:

- transmiterea culturii de la o generatie la alta

- formarea si dezvoltarea personalitatii

Procesul prin care individul este prelucrat social, parcurge câteva etape semnificative:

- etapa copilariei – între 1 si 12 ani care se împarte în doua subetape: 1-8 ani si 8-12 ani. Caracteristic primei etape este largirea orizontului relational al copilului si învatarea limbajului verbal. Caracteristic celei de-a doua subetape de vârsta este intrarea în actiune a unor institutii sociale cu rol activ pe linia socializarii si integrarii sociale a individului.

- etapa preadolescentei – se desfasoara între 12-15 ani. Aceasta etapa este marcata de pubertate, prin care, sub aspect biologic are loc maturizarea functiei sexuale a individului. Este etapa romantismului si se manifesta prin tendinte de emancipare fata de familie si refuzul disciplinei impusa prin constrângere. Pot aparea comportamente antisociale, constituiri in grupuri cu activitate preinfractionala.

- etapa adolescentei - între 15-18 ani. Adolescentul îsi asuma noi riscuri, noi roluri sociale, îsi consolideaza idealurile si orientarea profesionala. Spre mijlocul acestei etape, adolescentii parcurg criza finala la sfârsitul careia se cucereste independenta afectiva si aderarea liber consimtita la norme si valori. Insuccesele si dereglarile aparute în decursul acestui proces se manifesta la unii adolescenti prin marginalizare sociala care duc la conduite delincvente. 

- etapa tineretii – se scurge pâna în jurul vârstei de 35 de ani. Individul intra în noi grupuri sociale, locul si rolul lui în societate fiind puternic marcate de modul cum s-au desfasurat etapele anterioare. Se constata ca sub incidenta acestei etapa asupra criminalitatii vârsta de 30 de ani da procentul cel mai ridicat de infractiuni.

- etapa maturitatii – se desfasoara pâna dupa vârsta de 35-60 ani. La multi indivizi se manifesta acum o puternica tendinta de schimbare, ei schimbându-si între 40 si 50 ani fie ocupatia, fie locuinta, fie partenerul de viata. Spre sfârsitul acestei etape apar doua fenomene care au implicatii psihice si psihologice: - menopauza care apare la femei de obicei 45-54 ani si înseamna încetarea functionarii glandelor care antreneaza o serie de tulburari ale sistemului endocrin. - andropauza se manifesta la barbati si consta în diminuarea pâna la oprire a functiei endocrine. În plan psihologic pot aparea o serie de tulburari, dintre care cele mai frecvente sunt anxietatea si scaderea eficientei intelectuale.

f) Etapa senectutii – se caracterizeaza prin faptul ca functiile fizice, psihice si sociale ale individului uman regreseaza. Are loc dezorganizarea mintala – mai afectata fiind memoria de scurta durata, au loc modificari caracteriale si de afectivitate. În raport cu criminalitatea, trebuie mentionat ca aceasta etapa se caracterizeaza printr-un procent foarte scazut de faptuitori si unul considerabil de victime.

18. AGENTII SOCIALIZARII SI INTEGRARII PSIHOSOCIALE 

a) Familia – ea poate periclita în mod grav procesul socializarii oferind premise pentru comportamente deviante. O influenta negativa o poate avea constituirea de familii de vaduvi sau divortati, divortul, concubinajul, parasirea domiciliului, etc. Alt factor negativ ar fi incompetenta educativa, mesaje contradictorii pe care parintii le emit în procesul educativ. Trebuie avut în vedere rolul decisiv pentru formarea copilului a acestei etape petrecute în familie.

Climatul educational în familie poate fi analizat dupa:

- modul de raportare interpersonala a parintilor

- sistemul de atitudini parentale în raport cu diferite norme si valori sociale

- modul în care este perceput si considerat copilul

- gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor

- dinamica aparitiei de stari tensionale sau conflictuale

- modul de aplicare a recompenselor si sanctiunilor

- gradul de deschidere si sinceritate al copilului în raport cu parintii

Climatul familial hiperautoritar Atitudinea ca atare poate fi manifestata de unul sau de ambii parinti. Aceasta atitudine poate fi: bine intentionata sau autoritara + agresiva. Parintii hiperseveri impun un regim de munca pentru copiii lor care le depaseste limitele de toleranta psihologica si fiziologica.

Climatul familial hiperpermisiv. Tendinte exagerate de a “proteja“ copilul. Nu-i permit acestuia confruntarea cu lumea, cu semenii, realizarea unei imagini realiste despre sine. Pot apare atitudini de: - exacerbare a Eului – îngâmfare - de a-si impune vointa semenilor, ei devin capriciosi, încapatânati.

Climatul familial conflictual Pot exista accentuate stari conflictuale care ajung la forme acute si pot duce la agresivitate fizica, alungare de la domiciliu, existenta unor relatii adulterine, etc. Familiile caracterizate printr-un potential conflictogen ridicat si puternic carentate din punct de vedere psiho-afectiv si psiho-moral, marcheaza în cea mai mare masura procesul de maturizare psihologica si psihosociala a personalitatii copiilor.

 Mijloacele de informare si comunicare. Ele detin un rol cheie în procesul socializarii si integrarii psihosociale. Criminologii occidentali au mentionat pe primele locuri violenta în mass-media si în special videoviolenta. Cercetarile s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând urmatoarele:

1. Violenta pe micul sau marele ecran furnizeaza modele de comportament negativ. Este demn de remarcat ca aceste filme sunt comerciale, facute pentru a se obtine cât mai multi bani din vânzarea lor si în consecinta abordeaza fara nici o retinere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconstientului uman. Influenta este mai puternica asupra spectatorului tânar;

2. Determina cresterea nivelului agresivitatii în rândul celor ce urmaresc asemenea filme sau emisiuni;

3. Desensibilizarea auditoriului cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violenta. Programele “violente” determina o “dezinhibare” a privitorului si îl scot din real, determinându-l sa savârseasca, pe calea imitatiei, fapte violente, spontane si neplanificate.

În acelasi plan si cu implicatii asemanatoare, mai ales asupra tinerilor, se afla pornografia care face o apologie a sexualitatii, decuplând-o de aspectele umanizatoare, care îi confera omului noblete si unicitate (sentimente pozitive, iubire, tandrete, fidelitate, intimitate). Pornografia creeaza o imagine marcantila a sexului, încurajând totodata practicile perverse (homosexualitatea, sadomasochismul).

19. RELATIILE INTERPERSONALE  

Relatiile interpersonale au constituit dintotdeauna mediul optim de dezvoltare a oricarei fiinte umane. Nu putem sa ne dezvoltam ca oameni în afara relatiilor cu alti semeni de-ai nostri.  Relatiile interpersonale cu parintii au un rol pivotal in dezvoltarea individului si a tipului de relatii pe care le va stabili ulterior cu alti indivizi de-a lungul vietii. De exemplu, stima de sine. Daca unui copil i se repeta, sub diverse moduri, mai mult sau mai putin explicite, ca el sau ea nu este capabil de a face un lucru cum trebuie, daca este criticat tot timpul, daca este in permanenta comparat cu cei care au performante mai bune (parintii sau fratii mai mari) sau daca pur si simplu nu este lasat a se descurce singur in diverse situatii potrivite vârstei, atunci copilul respectiv va dezvolta o neîncredere în sine, se va îndoi toata viata de propriile lui capacitati de a face fata, de a se descurca. Iar relatiile pe care le va stabili cu alti indivizi, de-a lungul vietii, vor fi probabil de tip dependent, submisiv, in care va fi tentat sa atribuie celorlalti o pricepere, putere si importanta mai mare decat lui însusi.

In orice relatie, inclusiv in relatia primara cu parintii, exista doua dimensiuni al carui raport se poate modifica în timp: dimensiunea afiliativa, de apropiere, de atasament si dimensiunea individualizanta, de distantare, de auto-sustinere. Initial, prima dintre aceste dimensiuni este singura prezenta în mod evident, copilul simtindu-se una cu parintele. Abia la o vârsta ceva mai mare începe copilul sa realizeze ca exista o lume în afara lui, ca mama nu face parte din el si el nu face parte din mama lui. Se cheama ca a început desprinderea din starea de fuziune psihologica. Procesul va continua, cu perioade de progres accentuat si perioade mai calme, pâna la vârsta adulta, când se presupune ca ar trebui sa se atinga o stare de relativa independenta psihologica a individului fata de parinti. Adolescenta este una din perioadele cele mai dinamice de pe parcursul acestui proces de individualizare, în care tânarul simte nevoia sa de desprinda, chiar si în modul cel mai dureros, de modelul parental, pentru a-si afirma personalitatea.

Locul pe care fiecare dintre frati îl are în ierarhia copiilor influenteaza nu numai tipul de relatii interpersonale pe care fiecare îl va dezvolta mai târziu, dar si personalitatea lor, într-o anumita masura. Se spune adesea despre copiii singuri la parinti ca sunt mai egoisti, mai putin cooperanti, mai putin sociabili etc. Pe de alta parte, experienta de frate mai mare poate contribui fie la dezvoltarea unui simt crescut de responsabilitate, fie la aparitia unei atitudini resentimentare, de revendicare, legata de preocuparea excesiva a parintilor de nevoile fratilor mai mici. In cazul mezinului, acesta creste în sânul familiei având o experienta complet diferita de a fratilor mai mari. Sentimentul de ocrotire si preocupare din partea întregii familii pot contribui la dezvoltarea unui sentiment de securitate deosebit de puternic. Alteori însa, postura de cel mai mic din familie poate predispune la aparitia unei personalitati slabe, dependente, permanent framântate de îndoieli si incertitudini visavis de capacitatea proprie de realizare. Nu în ultimul rând, copilul mijlociu creste adesea avand sentimentul ca este uitat undeva la mijloc. Cei care studiaza familiile (in special terapeutii de familie) au constatat ca adesea cuplurile sunt formate din oameni care au avut aceeasi pozitie in ierarhia fraternala si deci o experienta similara in cadrul familiei de origine.

20. PROBLEME PSIHOLOGICE PRIVIND DELINCVENTA JUVENILA 

Delicventa juvenila – ansamblul abaterilor si încalcarilor de norme sociale, sanctionate juridic, savârsite de minori pâna la 18 ani.

- pâna la 14 ani nu raspund penal

- între 14-16 ani raspund limitat si numai daca se stabileste existenta discernamântului.

- între 16-18 ani raspund în fata legii având discernamânt

Se deosebesc: - modul de sanctionare - de executare a pedepsei

Deosebirile esentiale între copil si adult:

1. Copii parcurg câteva stadii de dezvoltare care sunt diferite de ale adultului (tendinta de prelungire a adolescentei).

2. Pe tot parcursul acestor stadii prezinta caracteristici de ordin calitativ total diferit fata de adulti.

Adulti Copii

- viata sexuala regulata - fara viata sexuala

- muncesc - se joaca

- sunt responsabili – iresponsabili

- rationalitatea controlata - emotivi, necontrolati

3. Pâna la maturizare fizica, morala, emotionala si de formare a deprinderilor rationale, locul copilului este în casa parinteasca, scoala sau în locuri de recreere parcurgând procesul de socializare.

Delincventa juvenila ca forma a deviantei constituie un fenomen complex care defineste ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penala. Din punct de vedere strict juridic aceste fenomene caracterizeaza încalcarea normelor care reflecta cerintele oricarei forme de convietuire umana.

De multe ori actele infractionale comise de minori au la baza greseli ale unor educatori si nu motivatii antisociale, ei dorind de fapt sa evadeze dintr-un mediu familial dezorganizat sau sa scape de un stil de educatie carentat, marcat de excese sanctionatorii sau de indiferenta totala fata de problemele lor.

În mecanismul etiologic al comportamentului delincvent juvenil intervin o serie de situatii si circumstante între care un loc important revine situatiei economice si culturale a tânarului si familiei din care face parte.

Delincventa juvenila poate îmbraca forme variate de la conduite nonconformiste, de evaziune si independenta pâna la forme de comportament grave si deosebit de grave.

O sistematizare a comportamentelor delincvente se concretizeaza în urmatoarea tipologie:

- comportamentul antisocial accidental sau ocazional

- comportament predelictual

- comportament delictual propriu-zis

- comportament infractional patologic

Pornindu-se de la vârsta, tipul de infractiune comis, mediul socio-economic si familial de provenienta, atitudinea tânarului fata de fapta comisa precum si posibilitatile de recuperare si resocializare s-a alcatuit o tipologie a comportamentelor delincvente juvenile.

- comportamentele delincvente ocazionale nestructurate, cu un grad scazut de periculozitate sociala, caracterizând pe acei minori care au beneficiat de conditii adecvate (în mediu familial si anturaj)

- comportamente delincvente structurate cu un grad de periculozitate sociala, caracterizând pe minorii cu un nivel scazut de integrare sociala si profesionala si care prezinta dificultati de adaptare, tulburari de comportament sau de socializare.

- comportamentele delincvente recurente, prezentând un pericol social deosebit cum sunt infractiunile de viol, omor, tâlharie, vatamari corporale grave. Autorii provin, de regula, din medii parazitare care i-a educat în spirit agresiv si violent, fiind caracterizati printr-un limbaj obscen, minciuna, cersetoria, prostitutia si pervesiuni sexuale putând comite violuri, tâlharii, omucideri, etc.

În etiologia comportamentului deviant se impun doua orientari: cea psihologica si cea sociala. Prima orientare încearca sa explice comportamentul deviant ca rezultat al unor tulburari de comportament si personalitate datorate incapacitatii de adaptare la exigentele normative. Cea de-a doua orientare considera fenomenul de delincventa ca un efect al conflictelor si contradictiilor existente în cadrul sistemului social.

Fenomenul delincventei juvenile constituie (sub un anumit aspect) obiectul mai multor discipline si implicit sunt avansate conditionari si determinari cauzale multiple care pot fi grupate astfel:

a) Teorii care supraliciteaza importanta cauzelor individuale psihologice (nevrotism, depresiune, sentiment de insecuritate) care genereaza conduite agresive.

b) Teorii care considera delincventa juvenila drept o consecinta directa a dezorganizarii sociale implicate în procesele de schimbare si dezvoltare.

c) Teorii conform carora delincventa juvenila constituie un efect nemijlocit al conflictelor normative între diferitele categorii de tineri si obstructiunile organizationale de a avea acces la oportunitatile sociale (status, putere).