EXAMEN PSIHOLOGIE JUDICIARA. PARTEA A III A

21. ORIENTARI IN PROFILAXIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR 

De obicei delincventii minori prezinta un tablou comportamental complex pe fondul unei structuri a personalitatii dizarmonica, neechilibrate, cu o serie de componente serios afectate, cum sunt cele: motivational – afective, atitudinal – relationale, volitional – caracteriale, imaturizarea afectiva si sociala, rezistenta redusa la frustrare, valoarea crescuta a agresivitatii si ostilitatii, sunt trasaturi ce completeaza profilul psihologic comportamental al delincventilor minori. Desi pot fi dependente si de factori bioconstitutionali, ele se datoresc în mare parte climatului socio-educativ în care creste si se dezvolta minorul. Cauzele delincventei juvenile sunt multiple cu cât numarul celor care actioneaza convergent asupra copilului este mai mare cu atât sansele conduitei delincvente sunt mai mari. Daca în familie sunt prezente agresivitatea, alcoolismul, promiscuitatea morala si sexuala, este foarte putin probabil ca un copil crescut aici sa nu cada victima delincventei juvenile.

Nivelul socio-economic al familiei, atmosfera educationala si afectiva din familie ne permite o prognoza relativa la evolutia ulterioara a copilului. În literatura de specialitate circula mai multe forme de predictie.

Predictia empirica –

Predictia pe baza tabelului predictiei sociale care are cinci factori de valoare predictiva: - disciplinarea baiatului de catre tata - supravegherea baiatului de catre mama - afectiunea tatalui pentru baiat - afectiunea mamei pentru baiat - coeziunea familiei

Indicatori predictivi principali: - absentarea frecventa de la scoala - atitudinea fata de învatatura - atitudinea fata de autoritatea scolara si reprezentantii ordinii - reactii disproportionat de violente fata de diferite situatii si colegi - tendinta de a se asocia cu elemente depravate - utilizarea precoce si frecventa a unui limbaj obscen si violent - minciuni si furturi frecvente chiar înaintea vârstei de 9 ani - preocupari sexuale precoce - consum de literatura pornografica - vizionarea foarte frecventa a filmelor cu un continut necorespunzator din punct de vedere educativ

Prevenirea eficienta a delincventei juvenile poate fi realizata numai printr-o interventie educativcoercitiva a unor institutii specializate, exercitata printr-un control social strict, iar în cazuri de exceptie, în institutii închise, anume create, profilate pe un sistem corespunzator de scolarizare, de pregatire profesionala si de redresare morala, pe o durata care sa poata fi individualizata de instantele judecatoresti în functie de gravitatea faptei savârsite si de particularitatile individuale ale minorului. Prevenirea delincventei juvenile reclama necesitatea elaborarii unei strategii noi si unitare, cu actiuni concertate din partea tuturor institutiilor, organismelor si organizatiilor care pot contribui la reducerea fenomenului infractional.

La nivelul scolii care are un rol mare în educarea copiilor se poate organiza o buna profilaxie a manifestarilor predelincvente în rândul elevilor, prin utilizarea unor instrumente de predictie ca si prin folosirea unor scale de evaluare a “starii educationale” si morale a acestora. Cadrele didactice vor trebui reciclate, prin absolvirea unor cursuri de psihologie a copilului, sociologia familiei, sociologia moralei, metode si tehnici de psihologie si sociologie a copilului. Legatura dintre parinti si cadrele didactice va trebui, de asemenea, diversificata si permanentizata prin alcatuirea unor comisii de sprijin si consiliere scolara si familiala.

22. PROBLEMATICA PSIHOLOGICA A PRIVARII DE LIBERTATE

Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentală. Ca posibilitate de a alege între mai multe alternative, libertatea umană reprezintă o trebuinţă de prim ordin, a cărei satisfacere condiţionează formarea şi manifestarea echilibrată a personalităţii. Efectele limitării libertăţii perturbă evoluţia normală a personalităţii, creează condiţii pentru apariţia şi amplificarea unor tulburări psihice şi psihosociale. Afectând întreaga personalitate, punându-şi amprenta asupra întregului comportament, privarea de libertate afectează profund viaţa persoanei şi relaţiile ei sociale.

Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un penitenciar reprezintă o situaţie specială deosebit de complexă. Privarea de libertate într-un penitenciar nu presupune izolarea totală a infractorului şi nu are ca scop producerea de suferinţe fizice şi psihice, ci reprezintă o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se găsesc în arestul unităţilor de poliţie prezintă manifestări şi conduite specifice. În stare de arest presiunea psihică şi psihosocială este deosebit de puternică. Cele mai frecvente reacţii comportamentale ale celor arestaţi sunt, de cele mai multe ori, de o manifestare extremă. Astfel, arestatul fie că se închide în sine, se inhibă, fie că manifestă comportamente agresive: acţionale sau de limbaj. Limitele dintre cele două forme de reacţii comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecând uşor de la o extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută a comportamentelor agresive, uneori chiar a celor autoagresive (automutilări, tentative de sinucidere, uneori sinucideri).

Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi caracteristicile personalităţii deţinutului primar generează “situaţii adaptative” ale acestuia la regimul de detenţie:

 “Adaptarea“ prin agresiune se caracterizează prin rezistenţa deschisă la regulile vieţii de penitenciar evidenţiindu-se comportamente provocatoare spre alţi deţinuţi sau chiar cadre, ca şi reacţii autoagresive (automutilări) şi tentative de sinucidere.

“Adaptarea” prin retragere care semnifică închiderea în sine, izolarea deţinutului primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să se refugieze.

“Adaptarea” prin consimţire reprezintă conformarea pasivă a deţinutului la normele şi regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare.

“Adaptarea” prin integrare este modalitatea prin care deţinutul primar se relaţionează activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de adaptare se întâlneşte mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termen lung.

În mediul carceral pot să apară şi unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei, tatuajul, automutilarea etc.

23. FENOMENE PSIHOINDIVIDUALE SI PSIHOSOCIALE IN SITUATIE DE DETENTIE 

 Şocul încarcerării, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenţă deosebită asupra vieţii şi comportamentului deţinutului, afectând grav sentimentul de siguranţă al acestuia.

Subcultura de penitenciar este formată dintr-un sistem de norme şi reguli creat şi aplicat de către deţinuţi pentru a-şi asigura condiţii de viaţă cât mai acceptabile din punctul lor de vedere. Printre regulile generale ale acestui sistem se numără: fiecare cu problemele sale, duritate faţă de cei slabi, în orice situaţie să se depună un minimum de efort, convingerea că nu sunt crezuţi de nimeni, idei de persecuţie, obsesia denunţării de către alţi deţinuţi etc.  Se consideră că normele specifice subculturii de penitenciar au o funcţionalitate negativă faţă de acţiunile reeducative exercitate asupra deţinuţilor. Ele au ca efect solidarizarea deţinuţilor, crearea unei coeziuni a grupului de detenţie şi constituie o barieră puternică în calea influenţelor de natură educativă. Desigur, nu toţi deţinuţii aderă la acest sistem de norme, dar aceştia sunt dispreţuiţi, dezaprobaţi şi ţinuţi la periferia grupului. Unii deţinuţi se subordonează acestor reguli fără a avea un real sentiment de solidaritate, păstrând secretul acestei insubordonări, ştiind că altfel nu au o viaţă “liniştită” în locul de detenţie.

În penitenciar deţinuţii au o structură ierarhică autoritară, rigidă iar poziţia fiecărui deţinut în cadrul sistemului depinde de experienţa şi specialitatea sa infracţională, de durata condamnării şi de structura personalităţii sale.

Subcultura de penitenciar, în scurtă vreme îl face pe deţinut să-şi formeze, nu neapărat în mod explicit, o nouă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o “strategie de supravieţuire”. El ajunge să adopte şi să împărtăşească concepţia încarceraţilor despre viaţa din penitenciar şi despre societate în general.

Sub aspect psihosocial, în colectivitatea deţinuţilor dintr-un penitenciar apar, ca şi în cadrul oricărui grup uman, relaţii interpersonale cu o puternică încărcătură socio-afectivă. Deşi penitenciarul  are o structură relativ închisă, nu înlătură posibilitatea de relaţionare socio-umană care la deţinuţi se amplifică şi ca urmare a unui proces de compensare faţă de relaţiile specifice vieţii din afara penitenciarului.

În grupul deţinuţilor întâlnim relaţii de simpatie, antipatie şi indiferenţă, precum şi diverse statusuri informale: lideri populari, izolaţi, solidari, respinşi. O caracteristică specifică structurii informale din grupurile de deţinuţi o reprezintă numărul mare de respingeri. O pondere însemnată în cadrul respingerilor o au deţinuţii condamnaţi pentru omor şi tâlhărie.

Un loc aparte îl ocupă solitarii care, de fapt, nu participă la viaţa socio-afectivă a grupului şi de cele mai multe ori conştientizează acest lucru. În scopul evitării marginalizării acestora, factorii educaţionali trebuie să le acorde o atenţie deosebită.

24. DETINUTUL PRIMAR SI CEL RECIDIVIST 

Infractorul depus pentru prima data in penitenciar poate fi considerat traumatizat dpdv psihologic, find frustrat de ambianta familiala, profesionala dar si de contactul tensionat cu organele de ordine. Particularitatile locurilor de detentie:

Inlaturarea simbolurilor exterioare ale personalittii prin obligativitatea purtarii uniformei de detentie

Restrangerea mobilitatii fizice, psihice si psihosociale

Lipsa de informatii, relatii interpersonale limitate, regimul autoritar, desfasurarea monotona a programului zilnic ca si distanta psihosociala dintre detinut si cadrele penitenciarului.

Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi caracteristicile personalităţii deţinutului primar generează “situaţii adaptative” ale acestuia la regimul de detenţie:

 “Adaptarea“ prin agresiune se caracterizează prin rezistenţa deschisă la regulile vieţii de penitenciar evidenţiindu-se comportamente provocatoare spre alţi deţinuţi sau chiar cadre, ca şi reacţii autoagresive (automutilări) şi tentative de sinucidere.

“Adaptarea” prin retragere care semnifică închiderea în sine, izolarea deţinutului primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să se refugieze.

“Adaptarea” prin consimţire reprezintă conformarea pasivă a deţinutului la normele şi regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare.

“Adaptarea” prin integrare este modalitatea prin care deţinutul primar se relaţionează activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de adaptare se întâlneşte mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termen lung.

În mediul carceral pot să apară şi unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei, tatuajul, automutilarea etc.

25. CAUZELE RECIDIVISMULUI 

Sunt grupate in doua categorii: obiective si subiective. Cele obiective sunt exogene si tin de mediul familial, scoala, locul de munca frecventat, influenta diferitelor grupuri sociale cu rol in formarea personalitatii. Cauzele subiective sunt endogene, tin de personalitatea subiectului, partial mostenite, iar in parte dobandite in ontogeneza.

Cauzele care determina recidivismul in tara noastra:

Cauzele obiective: in primul rand cele de natura social-economica. Inegalitatile in sfera repartitiei valorice materiale nejustificata prin prisma eforturilor, impostura, agoniseala pe cai ce ocolesc legea, coruptia. Impactul realitatilor economice-sociale actuale pot fi concretizate in disfunctionalitate accentuata in sfera economica.

La originea starii infractionale si a recidivismului se afla si cauze de ordin social, mai ales educational si cultural. Deficiente de scolarizare, conditii precare de educatie precum si relatiile sociale si familiale deteriorate sunt tot atatea cauze favorizante ale infractionalitatii sau recidivei.

Cauze subiective: capacitatea intelectuala insuficient dezvoltata si rezistenta scazuta la efort socialmente organizat. Instabilitatea emotionala generata de carente educationale – fragilitatea eului. Dezechilibrul afectiv-existential exprimat prin patimi, vicii, perversiuni. Falsa perceptie a circumstantelor sociale. Subaprecierea pronuntata a riscului. Toleranta scazuta fata de semeni, in conditii de frustrare, datorita neincrederii in cei investiti cu autoritate si increderii nelimitate, in schimb, fata de cei care fac parte din grupul infractional si fata de propria persoana, pierzandu-si sentimentul de culpabilitate.

Recidivistul traieste iluzia atingerii scopului, refuzand sa ia in consideratie posibilitatea esecului. Detinutii recidivisti sunt greu reeducabili, marea lor majoritate constituind psihopatii.

Psihopatiile: stari limitrofe intre normal si patologic, se exteriorizeaza sub forma unor tulburari prin permanente deficiente de integrare armonioasa in ambianta familiala si profesionala. Tipuri de psihopatii: psihopatul astenic – timid, las, instabil, usor influentabil, cand este prins se pierde si marturiseste usor.; psihopatul excitabil – nu-si poate controla pornirile putand deveni agresiv in orice moment, provoaca tensiuni intre detinuti, indisciplinat.; psihopatul revendicativ – se plange, reclama, permanent nemultumit de munca ce trebuie sa o execute in penitenciar.; psihopatul distonic – modificari bruste de dispozitie, vorbeste mult, laudaros.; isteric – incearca sa impresioneze anturajul, inventeaza boli, tentative de suicid.;

26. ASPECTE ALE REEDUCARII SI REINTEGRARII DELINCVENTILOR 

Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea deţinuţilor se bazează pe obligaţia acestora de a desfăşura o activitate utilă, pe posibilitatea lor de a se califica sau recalifica într-o meserie şi de a participa la activităţi cultural-sportive şi educative.

Pedeapsa privativă de libertate se aplică în raport de faptă şi nu de făptuitor, neexistând suficientă preocupare pentru cunoaşterea complexă a personalităţii individului (condiţiile în care s-a format, a trăit, împrejurările în care a comis fapta etc.).

Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au comis acte antisociale şi pregătirea lor pentru reintegrarea în viaţa socială. Deosebit de important pentru procesul de reeducare este instituirea şi aplicarea în mod corespunzător a unui sistem de stimulare-recompensare şi sancţionare după caz. Un factor care influenţează eficienţa activităţii de reeducare îl constituie şi aplicarea justă a eliberării condiţionate.

Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale şi psihosociale ale deţinuţilor precum şi a condiţiilor care au determinat săvârşirea actului infracţional în vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz în parte.

Examenul psihologic şi psihosociologic al deţinutului va aborda următoarele dimensiuni:

- cognitivă - urmăreşte stabilirea nivelului de inteligenţă;

- afectivă  - evidenţiază echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectivă şi capacitatea de adaptare emoţională la acţiunile cu caracter reeducativ;

- motivaţională - sondează suportul motivaţional şi trăsăturile caracteriale, atât pozitive cât şi negative, urmărindu-se posibilităţile de utilizare a celor pozitive în cadrul activităţilor de reeducare;

- relaţională - relevă îndeosebi indicele de sociabilitate, influenţele pe care le exercită şi  le primeşte de la grup sau de la anumiţi membrii ai grupului.      

Reeducarea deţinutului reprezintă un complex de măsuri orientate către reconstrucţia morală a acestuia. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare îl constituie stabilirea precisă a obiectivelor socializării. Se consideră obiectiv central al resocializării acţiunea de neutralizare a sistemului de nonvalori ale deţinutului concomitent cu crearea unui sistem de norme, atitudini şi valori pozitive, acceptate în plan social. În paralel se are în vedere şi eliminarea factorilor responsabili de geneza comportamentelor deviante.

27. MOTIVATIA ACTULUI INFRACTIONAL

Determinarea motivaţiei : Un aspect extrem de important al investigării omorurilor este determinarea motivului uciderii.

-omuciderile de natură sexuală – incluzând violul cu omor şi uciderea – implică atât sodomia anală, cât şi orală, la fel ca şi alte acte de perversiune sexuală. Victimele, de obicei, sunt femei şi copii mici, iar ucigaşul este, de obicei, bărbat.

-omuciderile de natură homosexuală sunt chiar obişnuite şi implică victime bărbaţi ucişi de alţi bărbaţi, sau victime femei implicate într-un fel de relaţie de lesbienism şi sunt ucise de alte femei. Adesea, aceste cazuri implică metode sadice şi bizare.

Încercari de explicare ale comportamentului criminal Pornind de la gradul de dezvoltare intelectuala

Multi psihologi au sustinut ca exista o relatie de tip cauzal între coeficientul scazut al inteligentei si comportamentului delincvent.

Teoriile etichetarii sociale:

Porneste de la presupunerea ca devianta este.generata de catre etichetele folosite de societate în legatura cu anumite acte. Copii care sunt maltratati fizic, sexual sau emotional de catre parinti îsi dezvolta o scazuta autoestimare si sunt mai apti sa comita acte delincvente ca adolescenti si sa devina criminali ca adulti.

S-au elaborat numeroase teorii privind comportamentul infractional care pot fi sintetizate astfel:

a) caracter diversificat având la baza factori: - bioconstitutionali sau fiziologici - ambiental si social - psihologici individual - interinfluente individ-societatea

b) Fragilitatea legaturii cauzale postulate (se confirma în unele cazuri în altele nu).

c) Efectuarea de generalizari pripite.

d) Toate subliniaza faptul ca fenomenul criminalitatii este un fenomen deosebit de complex (hipercomplex, multideterminat).

Dupa ce adevaratele cauze au fost evidente se pune problema reactiei sociale în raport cu acest comportament particular (pedeapsa penala: prevenire de ansamblu, prevenire individuala, insulta morala, reabilitarea). Odata pedepsita persoana urmeaza a fi diagnosticata psihocomportamental pentru a elucida posibilitatea aplicarii unui program corectional adecvat.

28. FACTORII CARE INFLUENTEAZA MEMORAREA EVENIMENTULUI JUDICIAR

Privit din perspectiva practicii judiciare, acest proces psihic care nu se identifică cu mărturia, este relevant în măsura în care cel care a perceput nemijlocit şi involuntar, de regulă, fapte şi împrejurări legate de comiterea unei infracţiuni este capabil să le reproducă fără a le denatura.

Pentru organul judiciar un interes deosebit îl are fidelitatea mărturiei care poate fi apreciată prin cunoaşterea mecanismelor fiziologice şi legităţilor generale care guvernează memoria voluntară, dar mai ales pe cea involuntară.

Din perspectivă psihologică, memorarea reprezintă ansamblul procedeelor de întipărire (memorare), păstrare, recunoaştere şi reproducere a experienţei dobândite anterior.

Procesul de memorare cuprinde trei faze: a) de achiziţie (memorare); b) de reţinere, de păstrare; c) de reactivare, reactualizare  şi se caracterizează prin:

• Selectivitate, adică ceea ce o persoană umană memorează mai repede, va fi mai durabil, uitat mai greu, însemnând ca acele evenimente au o anumită semnificaţie.

• Caracter activ – ilustrează legătura dintre memorie, conţinut şi condiţiile activităţilor omului şi mijloacele utilizate pentru realizarea finalităţii dorite.

• Caracter inteligibil – evidenţiază legătura dintre procesele de întipărire, conservare, evocare şi gândire.

Memorarea voluntară presupune prelucrarea şi ordonarea informaţiilor, martorul deliberat evocă, repetă pentru sine sau pentru alţii fapte percepute, supune unui examen critic impresiile dobândite, face însemnări, notează anumite date, şi toate acestea pentru a face mărturia cât mai exactă şi completă.

Memorarea involuntară nu presupune existenţa scopului, ci intenţia de a memora, dar nu prezintă nici o activitate pasivă, mecanică a informaţiilor dobândite. Ea atribuie mărturiei un caracter lacunar, deformat şi imprecis, iar eficienţa acesteia este dată de două legităţi, şi anume:

• Semnificaţia pe care o prezintă faptele percepute în raport cu experienţa anterioară a subiectului.

• Eficienţa mărturiei involuntare este condiţionată de factori emoţionali ce stau la baza ei, interese, aptitudini, stări emoţionale.

Memorarea plastic-intuitivă presupune capacitatea subiectului de a-şi întipări şi conserva în memorie reprezentările concrete ale faptelor şi obiectelor percepute anterior. Două din formele acestea, şi anume memorarea vizuală şi auditivă prezintă importanţă pentru că marea majoritate a aspectelor legate de o infracţiune, care sunt mai bine percepute, este formată din imagini, sunete, zgomote percepute prin intermediul analizatorilor vizuali şi auditivi.

În funcţie de durata stocării se poate vorbi de memorie de scurtă durată, de durata medie şi de lungă durată.

În mărturie, modalitatea principală de transmitere a informaţiilor, modul comun de obţinere a depoziţiilor îl constituie reproducerea orală, care în procesul judiciar îmbracă forma relatării (evocării, narării) libere, spontane a faptelor percepute, precum şi forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar – interogatoriul. Reproducerea poate îmbrăca forma depoziţiei scrise personal de către martor. Reproducerea fidelă a faptelor este condiţionată atât de fidelitatea percepţiei şi a memoriei, dar şi de capacitatea de verbalizare, de modalitatea de exprimare a informaţiilor.

Un alt element perturbator al depoziţiilor martorilor fie că sunt obţinute sub forma relatării libere, fie că sunt sub forma interogatoriului, este sugestia, de această dată venită din partea organului judiciar. Influenţa ei este puternic resimţită dacă percepţia evenimentului a fost lacunară, faptele au fost slab memorate sau martorul este supus unor influenţe exterioare.

O altă distorsionare este dată de „fenomenul repetiţiei”. Reproducerea poate apărea fie sub forma relatării spontane a faptelor şi prezintă avantajul că martorul va evoca numai acele fapte sau împrejurări care s-au conservat nealterat în memorie, pe care şi le aminteşte cu uşurinţă, dar prezintă şi dezavantajul că întinderea informaţiilor este redusă, lucru care se poate datora atât unor reale dificultăţi de reamintire, cât şi ignorării martorului a unor aspecte importante.

 recunoaşterea – reprezintă o modalitate secundară de comunicare a informaţiilor. Recunoaşterea este realizată de organele de urmărire penală în cadrul căreia persoanele şi obiectele având o identitate necunoscută sunt înfăţişate martorului cu scopul de a le identifica. Recunoaşterea este precisă, când impresiile percepute de la persoane, privind obiectele cu care martorul vine în contact se identifică, se suprapun sau coincid în mare parte cu cele anterioare. Este imprecisă când se constată diferite deosebiri.

29. PARTICULARITATI PSIHOLOGICE ALE DENCVENTILOR 

Particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori

Încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă din punct de vedere atât teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi, totodată, la evidenţierea unor aspecte privind formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp. Practic, deoarece ajută la organizarea unor acţiuni sociale preventive şi la elaborarea unor programe de recuperare şi reinserţie socială.

Cerşetorul - formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Acesta este în posesia unor elemente ale artei dramatice, acţionând prin intermediul rolului jucat verbal, prin mimica şi costumaţia adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, mimica, invocarea unor mari necazuri) pentru a atrage atenţia trecătorilor şi a obţine mila lor. Unii îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, cartier, oraş. Eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grijă şi apar fie etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanţate. Acest tip de infractor profită fără jenă de orice sentiment sau interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc. Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate reţele.

Hoţul - săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă din mişcări relativ simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea şi transportarea obiectului într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului şi apoi îndepărtarea grăbită de la locul infracţiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări. Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare promptă la situaţia dată şi organizarea imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete şi prezente. In ceea ce priveşte voinţa şi personalitatea, hoţul lucrează după „şabloane şi reţete” puţin variabile, sunt uşuratici, lipsiţi de acele calităţi ale voinţei ce au sens etico-social. Inclinaţia spre risc este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puţine şanse de reuşită. Reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune rezistenţă, numai în cazul când este atacat fizic. Coincidenţa unor factori externi cu nereuşita acţiunii, îl face să fie superstiţios, uneori chiar mistic.

Spărgătorul - se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă şi prin utilizarea forţei ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special cel modern, posedă temeinice cunoştinţe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infracţional presupune acţiuni complexe, de securitate individuală, spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. Ei au nevoie pe lângă iscusinţă (inteligenţa practică) necesară executării unei spargeri şi de unele calităţi deosebite, ca de exemplu calm, aprecierea corectă a situaţiei, curaj, „sânge rece”. Utilizând violenţa în apărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri, de hoţi.

Tâlharul - întreaga sa activitate infracţională se caracterizează prin violenţă, susţinută de o constituţie fizică, somatică adecvată. Ca particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale, putem aminti o motricitate sporită faţă de normal, hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deşi tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna cu uşurinţă acţiunea infracţională.

Infractorul inteletual – escrocul, falsificatorul, şantajistul. Exercitarea pe scară profesională a unor asemenea acţiuni infrac­ţionale presupune, din punct de vedere psihologic, necesitatea unor mijloace intelectuale mai deosebite. In afară de unele „ustensile” de importanţă minoră, infractorii intelectuali îşi comit acţiunile în mod preponderent pe cale verbală. De aici rezultă două particularităţi esenţiale: un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului urmărit, accesibil victimei. Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Escrocii şi şantajiştii se caracterizează, în special, printr-o elasticitate a gândirii, prin posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei şi prin soluţii rapide care duc la eschivarea şi ieşirea din încurcătură.

Asasinul - este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta manifestă irascibilitate, impulsivitate şi agresivitate crescută. Este egocentric, dominator, având o capacitate de raţionalizare scăzută, instabil şi superficial în contactul afectiv, ceea ce îl face să se angajeze în situaţii conflictuale, reacţionând violent. Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situaţii conflictuale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă. După motivul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, răzbunare, fanatism etc.) şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte asasinatul, putem să ne dăm seama dacă avem de-a face sau nu cu un infractor normal. In cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii conflictuale pe cale asasinatului.

30. ETAPELE SAVARSIRII INFRACTIUNILOR

Comportamentul antisocial si infractiunea sunt punctul culminant al unui proces, în cadrul caruia se disting trei etape:

- preinfractionala

- infractionala

- postinfractionala

a) Etapa preinfractionala – deosebit de consistenta din punct de vedere psihologic, fiind produsul determinant în trecerea la actul infractional. Se desfasoara în urmatoarele faze sau constau în: (din punct de vedere al infractorului):

- depasirea inhibarii

- trecerea peste un sir de conditii si bariere de ordin moral, penal, material si afectiv. Aici este vorba de acele infractiuni care sunt pregatite si gândite.

Faza morala – consta în depasirea retinerilor de ordin moral care pot apare la nivelul constiintei infractorului. Daca de la bun început ideea comiterii infractiunii este difuza, cu timpul ea devine clara si se contureaza intentia.

Probleme puse de infractori în aceasta faza: cum vor reactiona prietenii cunoscutii la vestea ca ei comit un act infractional.

Pe plan psihic – apar o serie de procese autojustificative, autorul îsi motiveaza fata de propria-i persoana viitorul comportament considerându-l prea putin periculos ori absolut necesar.

Faza penala – se remarca prin aceea ca viitorul infractor oscileaza între frica de sanctiune penala si gândul la faptul ca nu va fi descoperit.

Faza materiala – are accente critice si precede trecerea la actul infractional. Decizia comiterii infractiunii este luata fiind hotarâte mijloacele concrete, locul precum si timpul realizarii actului infractional.

Faza afectiva – reflecta procesele emotionale anterioare actului infractional. Se caracterizeaza prin declansarea starii de indiferenta afectiva fata de raul ce poate fi produs altora.

b) Etapa infractionala: consta în traducerea în fapt a schemei mentale a actului infractional. Sub aspect psihologic, în cadrul acestei etape apar puternice tensiuni nervoase si emotionale. Infractorul nu-si mai controleaza toate miscarile: uita mici detalii aparent nesemnificative, dar a caror relevanta devine probatorie pentru cei care executa urmarirea penala.

c) Etapa postinfractionala – în cazul în care infractorul nu este prins apar câteva alternative.

31. TENDINTE ACTUALE IN EXPLICAREA FENOMENULUI INFRACTIONAL 

Fenomenul infractional este deosebit de complex si pentru a putea fi cunoscut, trebuie abordat multidisciplinar. Aceasta implica stapanirea unor notiuni de: criminologie, psihologie judiciara, sociologie judiciara, biologie criminala, medicina legala, psihiatrie criminala, antropologie criminala, statistica infractionala etc.

Infractionalitatea desi este un fenomen social, trebuie cercetata ca act individual, ca act comis de o persoana concreta intr-o situatie concreta. Este vorba de o actiune umana, determinata de anumite elemente psihologice, trebuinte, tendinte, motive, scopuri etc. Factorii care stau la baza fundamentarii teoriilor psiho-biologice, psiho-sociale si psiho-morale, luati separat, nu pot explica in mod corespunzator originea fenomenului si a comportamentului infractional. Aceasta presupune elaborarea unui sistem teoretico-stiintific si metodologic cu posibilitati integratorii si generalizatoare pentru realitatea concreta.

O amploare deosebita au luat actele de inselaciune, fals si uz de fals realizate prin cele mai diverse forme, fraude valutar-vamale si nerespectarea legislatiei in domeniul operatiunilor de import-export etc. De asemenea, a crescut numarul infractiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc, pretinderea unor sume consistente de bani pentru asigurarea “protectiei”, sechestrarea de persoane, violentele intre grupurile rivale de infractori etc.

Ca fenomen social, coruptia reprezinta expresia unor manifestari de descompunere morala si degradare spirituala intrucat implica deturnarea si folosirea avutului public in interes personal, obtinerea unor avantaje materiale pentru indeplinirea obligatiilor de serviciu, incheierea unor afaceri si tranzactii prin eludarea normelor morale si legale. O astfel de stare de criza, are un efect demoralizator asupra intregii societati.

Criminalitatea organizata are o psihologie aparte. Isi fac simtita prezenta persoane inteligente, cu o cultura infractionala avansata.

Criminalitatea organizata se caracterizeaza prin:

1) profesionalizarea modului de operare (sistemul de comunicare si deplasare rapida, studiul calificat al obiectivului, neutralizarea sistemelor de paza si alarmare electronica, masuri de contracarare a identificarii prin dezinformare, false identitati, distrugeri de probe, crearea de alibiuri);

2) gravitatea consecintelor (distrugeri uriase, inducerea sentimentului de insecuritate, panica sociala, pierderi de vieti omenesti);

3) ierarhizarea structurilor de subordonare in mediile criminale ( conducerea actiunii, impartirea profitului, reinvestirea profitului);

4) utilizarea coruptiei, santajului, pana la cele mai inalte nivele sociale (functionari publici, oameni de afaceri, oameni politici).

In ultima perioada s-au diversificat infractiunile comise prin violenta (omoruri, violuri, lovituri cauzatoare de moarte, talharii, vatamari corporale grave - ca forme ale violentei private, si conflicte de grup, interetnice, interconfesionale, profesionale, acte de terorism). Violenta este intim legata de esenta umana si de functionarea societatii. Violenta acopera o gama larga de comportamente individuale si sociale, avand o etiologie proprie.

Necesitatea fenomenului infractional este modalitatea de existenta ori de manifestare a unor stari, proprietati, raporturi sau tendinte criminogene, circumscrise la nivelul factorilor biopsihosociali, luati in interactiunea lor, decurgand din natura interna a acestora si, in conditii constante, se desfasoara ca inevitabilitate, intr-un anumit fel bine precizat.

Opusa necesitatii, intamplarea reprezinta modalitatea de existenta sau de manifestare a unor stari, proprietati, raporturi sau tendinte criminogene, localizate la acelasi nivel, care decurge din factorii periferici sau exteriori si se caracterizeaza prin variabilitate si inconstanta, reusind sa se produca sau nu, sa se realizeze intr-un fel sau altul, fara sa afecteze esenta sistemului.

Necesitatea si intamplarea nu au caracter absolut, ci relativ, inclusiv in domeniul psihologiei judiciare, astfel ca intr-un anumit raport sau in anumite conditii date, ceea ce este necesar poate fi intamplator, intr-un alt raport sau in alte conditii.

Asa, de exemplu, furtul comis de o persoana, careia nu i s-a oferit sansa unui loc de munca si in conceptia sa nu are alte posibilitati de castig cinstit, apare ca necesar, pe cand in conditiile unui loc stabil de munca, poate fi intamplator. Schimbarea conditiilor in functie de loc si timp, poate conduce la trecerea uneia in cealalta.

Expresia sintetica a complexitatii etiogenezei, starii, structurii si dinamicii fenomenului infractional este data de lege si legitate, concepte care surprind, pe de o parte, unitatea actiunii tipurilor de interactiuni abordate (posibilitate si realitate, necesitate si intamplare, cauzalitate si conditionare) si sistemul ce inglobeaza ansamblul de legi care il guverneaza, pe de alta parte.

Actul infractional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezinta rezultatul interactiunii dintre factorii ce structureaza personalitatea individului si factorii externi, de ambianta. In ceea ce priveste factorii interni, endogeni, orice persoana poate prezenta in structura sa un nucleu central mai mult sau mai putin favorabil comportamentului infractional, conturand sau nu o personalitate infractionala. Ambianta, conditiile si imprejurarile exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltarii acestui nucleu in plan infractional.

O analiza strict psihologica a actului infractional, consta in analiza modului in care personalitatea infractorului (inteligenta, afectivitatea, motivatia si vointa) se manifesta in pregatirea, savarsirea si in atitudinea postinfractionala.

32.CRITERII DE VERIFICARE A VERIDICITATII MARTURIEI JUDICIARE. PSIHOLOGIA APARARII IN PROCESUL JUDICIAR 

1) Criteriul sursei marturiei a) marturie imediata (nemijlocita) a fost prezent la comiterea faptelor percepând prin stimuli adecvati evenimentul; b) marturia mijlocita: pe baza relatarilor altora dar din surse verificabile; c) marturie “prin auzite” – din zvonul public - nevoia confruntarii martorului pentru a elimina neconcordantele - coroborarea cu alte probe

2) Criteriul pozitiei martorilor în raport cu partile din proces - interesul material sau moral pentru ca pricina sa fie solutionata într-un anume fel - raportul subiectiv cu ceilalti participanti la proces (razbunare, teama, rudenie, amicitie, dusmanie, afectiune, dorinta de a se remarca, dispretul fata de anchetator, etc. ). Când victima este audiata ca martor intervin puternice elemente afective care pot distorsiona perceperea si memorarea faptelor. Tendinta de exagerare (privind: daunele, vatamarea, imaginatia).

3) Criteriul conditiei socio-morale si comportamentale (dupa mediul de provenienta, statutul social, caracter) Tipologia martorilor a) Gruparea tipurilor intelectuale (descriptivul, observatorul, emotionalul, eruditul, imaginativul). b) Tipuri de orientare particulara a inteligentei în marturie (superficialul, armoniosul, interpretativul, ambitiosul). c) Gruparea tipurilor comportamentale (observatori pozitiv, interpretatori, inventivi, armonici, emotivi) d) Tipurile psihotemperamentale (subiectiv si obiectiv, senzitivi si apatici, care observa, care descrie, încapatânatul, vorbaretul, timidul, vanitosul, mitomanul, mincinosul). Tip obiectiv caracterizat prin precizia descrierii, nu participa afectiv, înregistreaza corect evenimentele. Tip subiectiv – cauta semnificatii, sensuri, interpreteaza emotiv, emite judecati de valoare sub influenta informatiei afectiv-emotionale.

4) Criteriul interesului manifestat de martor fata de problematica probatiunii. Este interesat, doar în trecere si indiferent.

5) Criteriul bunei credinte în evaluarea marturiei. Necesitatea ca magistratul sa interpreteze datele oferite de conduita, fizionomia si reactiile exterioare a celor cu care se afla în intercomunicare. Semnele însotitoare a depozitiilor false (ca si cele în diferite stari emotionale). La nivelul fizionomiei pot apare schimbari ale mimicii, pantomimicii vocii, salivatiei. Indici probabili ai nesinceritatii: - prudenta exagerata, sovaiala, atitudine rezervata - tulburarea, paloarea, roseata fetei, transpiratia - gestica fortata, imprecizia raspunsurilor, vocea coborâta, solicita paharul cu apa

Nu trebuie exclusa nici posibilitatea simularii. Magistratul prin întrebari metodice trebuie sa verifice capacitatile mnezice precum si de apreciere a distantelor, culorilor, dimensiunilor. Daca are dubii trebuie sa solicite examinarea psihologica a martorului sau chiar biodetectia.

Psihologia apararii: pledoaria avocatului este constructul mental formal sub care substanta psihologica a apararii este inclusa in constiinta complexului de judecata, a juratilor, a publicului, a clientului si a reprezentantilor mass-media.

Psihologia apararii se bazeaza atat pe retorica – arta de a vorbi, cat si pe persuasiune – arta de a convinge. In procesul comunicarii cu membrii completului de judecata, avocatul utilizeaza atat mijloacele verbale – limba si limbajul, cat si cele neverbale – gesturile, mimica, pantomimica.

Avocatul trebuie sa stie ca in actul de comunicare, cuvantul devine unitatea de baza a disertatiei cu puterea de a trezi imaginatia si de a emotiona, de a convinge. Prin forta sa expresiva, cuvantul da valoare mesajului, fiind mijlocul de comunicare cel mai bogat in sensuri, in rezonante interioare amplificate de muzicalitatea rostirii.

Avocatul nu poate apela la latura imperativa stricta, precum: ordinal, comanda, interdictia, amenintarea etc.

33. INSTITUTIA PROBATIUNII 

Institutia probatiunii este una importanta, cel putin ca urmare a activitatilor complexe desfasurate cu beneficiarii, fie ca este vorba despre victima unei agresiuni, fie ca este vorba despre agresor/infractor. Actiunile desfasurate de catre serviciile de probatiune au drept scop ultim reintegrarea sociala a persoanelor care au savarsit infractiuni minore, cu un risc scazut de pericol social, dar si mentinerea lor sub supraveghere atenta, medierea dintre agresor si victima si recuperarea prejudiciilor aduse victimei prin agresiune sau infractiune.

Institutia probatiunii se adreseaza in special infractorilor cu un grad de pericol social scazut, cei care comit infractiuni minore sau medii, care nu au experiente anterioare de incalcare a legii si in mod special minorilor. Prin probatiune se incearca evitarea pedepsei cu inchisoarea – care poate avea efecte perverse, negative de socializare a infractorului minor cu alti infractori si deci de invatare si obisnuire cu mediul infractional. Se evita, asadar, privarea de libertate si se incearca reintegrarea infractorului in comunitate, impacarea sa cu familia, medierea cu victima si reintegrarea profesionala. Institutia probatiunii se bazeaza pe principii umaniste, ale drepturilor si demnitatii umane. In unele tari, probatiunea este insotita bineinteles de alte sanctiuni, insa fara privarea de libertate: munca in folosul comunitatii, supravegherea electronica.

Institutia probatiunii reprezinta o combinatie intre sanctiunile neprivative de libertate, supraveghere a infractorilor si actiunile de asistare, consiliere psiho-sociala a acestora. Sistemul de probatiune presupune ca un infractor condamnat de o instanta sa nu fie trimis in inchisoare, insa sa fie obligat sa se prezinte in mod frecvent si regulat pentru o anumita perioada de timp stabilita de instanta la un anumit serviciu de probatiune, in vederea indreptarii comportamentului si a dovezii ca se poate reintegra.